CCS (carbon capture and storage) este una dintre tehnologiile cele mai promițătoare pentru decarbonizarea industriei. Aceasta presupune captarea dioxidului de carbon la sursa de emisie (în special mari unități de producție a oțelului, cimentului etc.), transportul prin conducte sau cu ajutorul vehiculelor și stocarea în formațiuni geologice onshore sau offshore (pe uscat sau în largul mării). Pentru implementarea efectivă a acestei tehnologii, capabilă să păstreze competitivitatea industriei europene și să contribuie la atingerea țintelor climatice, este nevoie de stabilirea unui cadru legal adecvat. Atât la nivel european, cât și la nivel național, există inițiative în acest sens, pe care vi le prezentăm succint în acest articol.
Pe 25 aprilie 2024, Parlamentul European a aprobat în mod oficial, în cadrul sesiunii plenare, acordul provizoriu încheiat cu Consiliul UE în februarie 2024 privind Net-Zero Industry ACT (NZIA), numit în română Actul privind industria cu zero emisii nete. Prevederile acestui act, propus inițial la 16.03.2023, sunt menite să consolideze competitivitatea și reziliența industriei UE și să contribuie la obiectivul Uniunii de a atinge neutralitatea climatică până în 2050. NZIA va sprijini extinderea unei game largi de tehnologii cu emisii zero de gaze cu efect de seră. Acestea tehnologii, printre care se numără și CCS (acronim pentru Captarea și stocarea carbonului,) sunt considerate esențiale pentru reușita demersurilor de decarbonizare ale Europei.
Importanța NZIA pentru dezvoltarea proiectelor CCS
NZIA recunoaște proiectele de captare, transport și stocare CO2 ca fiind strategice pentru atingerea obiectivelor net zero și arată că sunt necesare proceduri de autorizare simplificate și eficiente, prioritare la nivel statal.
La inițierea acestui act, în 2023, Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, declara: „Avem nevoie de un mediu de reglementare care să ne permită să intensificăm rapid tranziția către o energie curată. Actul privind industria cu zero emisii nete va îndeplini tocmai acest obiectiv. Aceasta va crea cele mai bune condiții pentru sectoarele respective, care sunt esențiale pentru a ne permite să atingem un nivel net al emisiilor egal cu zero până în 2050: tehnologii precum turbinele eoliene, pompele de căldură, panourile solare, hidrogenul din surse regenerabile, precum și stocarea de CO₂. Cererea este în creștere în Europa și la nivel mondial și acționăm acum pentru a ne asigura că putem satisface o proporție mai mare din această cerere prin oferta europeană.”.
Prevederi de interes pentru dezvoltarea noilor tehnologii
Intensificarea producției locale. În primul rând, este stabilit un obiectiv (neobligatoriu) de a produce în UE 40% din tehnologiile net-zero până în 2030, bazat pe Planurile Naționale de Energie și Climă (NECP-uri), și de a atinge 15% din valoarea pieței globale pentru aceste tehnologii.
Sprijin pentru tehnologiile durabile. În această serie se încadrează decarbonizarea industrială, tehnologiile de stocare a energiei, biotehnologii etc.
Sprijin pentru autorizări. Se va simplifica procesul de autorizare. Se stabilesc termene maxime pentru proiectele care urmează să fie autorizate, în funcție de amploarea și producția acestora.
Finanțare. Legislația va încuraja finanțarea din veniturile Sistemului de Comercializare a Emisiilor (ETS) național și pentru majoritatea proiectelor strategice prin intermediul Platformei pentru Tehnologii Strategice pentru Europa (STEP), fiind un pas către un fond de suveranitate european.
În cazul CCS, Regulamentul NZIA stabilește un obiectiv la nivelul UE: capacitate anuală de injecție de minimum 50 Mtpa (milioane de tone) de CO₂ până în 2030.
Titularii de licențe de producție de petrol și gaze din întreaga UE ar trebui să contribuie la acest obiectiv în mod proporțional cu producția lor de petrol și gaze din perioada 1 ianuarie 2020 – 31 decembrie 2023. În ceea ce privește autorizațiile, în cazul unui sit de stocare, acestea vor fi acordate în termen de 18 luni, în conformitate cu Directiva 2009/31/CE.
Cotele sunt alocate diferit între Statele Membre, în funcție de producția de petrol și gaze, România fiind pe al 2-lea loc din UE, după Olanda, cu o cotă de 9 Mtpa (milioane de tone pe an). Referitor la aceasta, Victor Vlad Grigorescu, fost Ministru al Energiei, declara pentru Economistul: „Propunerea actuală a Comisiei Europene ar putea atribui României aproximativ 25% din cota anuală de stocare de 50 de milioane de tone CO₂ la nivel european. Abordarea Comisiei Europene ar trebui reconsiderată, având în vedere că propunerea de regulament nu clarifică cine va suporta costurile pentru pregătirea zăcămintelor sau pentru construcția infrastructurii necesare pentru captare, transport și injecție a carbonului. Mai mult, povara stocării CO₂ ar trebui distribuită pe întregul lanț valoric al industriei de petrol și gaze naturale, inclusiv la distribuitorii și comercianții de hidrocarburi, asigurând astfel o împărțire mai echitabilă a responsabilităților în cadrul UE.”
Inițiative românești în ceea ce privește captarea, stocarea și transportul dioxidului de carbon
Pentru atingerea acestor obiective, România trebuie să străbată câteva etape: să refacă harta capacităților de stocare, proces estimat la minimum 2 ani. Companiile vor parcurge procesul de finanțare, inclusiv din fonduri europene, de exemplu Fondul de Inovare. Finanțarea trebuie obținută individual de companii, iar o evaluare macro arată că vor fi necesare investiții de miliarde de euro pentru a atinge ținta de stocare, în aproximativ 15 – 20 de ani.
România și celelalte State Membre sunt responsabile cu identificarea și transmiterea către Comisia Europeană a entităților relevante (companiile din sectorul de petrol și gaze care vor fi supuse acestor prevederi și care au o producție peste un anumit prag), a volumelor de producție de petrol și gaze naturale înregistrate între 1 ianuarie 2020 și 31 decembrie 2023. Ulterior, după alocarea propriu-zisă a cotelor, vor fi elaborate cerințe și planuri de contribuție, cu mijloacele prevăzute pentru a atinge volumul țintit.
Din perspectiva companiilor, această tehnologie prezintă un avantaj important: nu vor fi taxate pentru emisiile produse prin certificate de CO₂. Amintim că tehnologia CCS contribuie la decarbonizarea sectorului de petrol și gaze, dar și a altor industrii (oțel, ciment etc.). Doar industria cimentului are nevoie de o capacitate de stocare de aproximativ 8 milioane de tone de CO₂/an.
PNIESC (Planul Național Integrat pentru Energie și Schimbări Climatice), publicat în 2023, menționează aspecte privitoare la implementarea la nivel românesc a Directivei CCS, un alt document european important pentru dezvoltarea acestei tehnologii, anterior însă NZIA: „Directiva CCS (Directiva 2009/31/CE) a fost transpusă în legislația națională prin OUG nr.64/2011 privind stocarea geologică a dioxidului de carbon, aprobată prin Legea nr. 114/2013. Având în vedere faptul că OUG 64/2011 prevedea doar un cadru instituțional minim și lipseau proceduri pentru autorizare, monitorizare și control, Legea nr. 114/2013, împreună cu procedurile specifice de acordare a autorizațiilor de explorare și stocare pentru siturile de stocare geologică a CO₂ emise de Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) în calitate de autoritate competentă atât pentru stocarea geologică a CO₂, cât și pentru operațiunile petroliere, constituie cadrul legal general pentru stocarea geologică în siguranță a dioxidului de carbon.”
Legea nr.114/2013 este implementată prin următoarele reglementări și proceduri emise ulterior:
I. Procedura de acordare a autorizației de explorare pentru stocarea geologică a CO₂
II. Procedura de acordare a autorizației de stocare geologică a CO₂ a fost aprobată
prin Decizia nr. 16/2017 a Președintelui ANRM.
III. Ghid pentru întocmirea documentației de către operatori/proprietari: Notificare privind abandonarea sondelor offshore și dezafectarea instalațiilor emisă în decembrie 2018 de ACROPO(Autoritatea Competentă de Reglementare pentru Operațiunile Petroliere Offshore în Marea Neagră).
PNIESC este criticat de o parte dintre specialiștii din România pentru că nu ia în calcul anumite aspecte importante pentru atingerea țintelor de decarbonare: „Industria grea, responsabilă pentru o treime din emisiile de CO₂ la nivel național și un important motor economic în România, va urma o traiectorie complexă pentru reducerea emisiilor și reținerea competitivității într-o lume cu emisii scăzute de carbon. Decarbonizarea producției de oțel primar, de ciment, și de produse chimice este vizată superficial în PNIESC și demonstrează o conștientizare redusă a magnitudinii transformării industriale necesare pentru a atinge țintele climatice ale României. Ca orice strategie climatică sau industrială națională, PNIESC trebuie să descrie mult mai în detaliu măsurile complexe necesare decarbonizării industriale, să prezinte estimări mai realiste pentru resursele necesare (de exemplu, electricitate regenerabilă, hidrogen verde și fier vechi) și să propună măsuri concrete de finanțare, de lansare a pieței, și de dezvoltare a infrastructurii de transport și stocare de electricitate, hidrogen, și CO₂”, conform unei analize realizate de Energy Poligy Group.
